Video revolutionar.. Care anunta revolutia, evident.

Un video cu statistici ale internetorevoluţiei. Cumva, nu mă simt bine că fac parte din astă mare majoritate. Că m-am simţit cu musca pe căciulă la Facebook, la wikipedia, la flickr şi altele. Ba chiar şi la faptul că mi-am întâlnit iubitul pe Internet. Call me old fashion dar parcă ce-i prea mult strică. Deteriorează relaţiile umane. Comunicării cu mamă-mea şi pap. Activităţilor mele out-door. Între atâtea filme şi seriale şi bloguri. CV-ului meu. Dat fiind că tocmai am fost admisă într-un ONG. La distanţă! Şi altele pe care nici măcar nu am ajuns să le percep ca influenţate de cea de-a cincea roată la căruţă, Internetul. Don't get me wrong, sunt de-acord cu informarea rapidă şi uniformă. Cu dezvoltarea ori îmbunătăţirea. Dar nu vreau să ajungem deja la roboţei.

Să trăieşti măcar o zi ca o full-time femeie

Recunosc, sunt părtinitoare până în pânzele albe. Povestea pleacă din copilăria mea când nu-mi plăceau rochiţele. Şi trec prin şcoala generală unde îmi implementasem codiţele ce trebuiau purtate cu 4-5 ani în urmă. Şi de-aici încolo, toate au decurs razna. Anatomia nu s-a arătat aplicabilă pe mine la vârstele din manual, notorietatea McDonalds-ului îşi avea cuibul la mine acasă, hainele comode alese de mama au devenit un o adev iar restul, ei bine, e istorie.
Şi-am crescut mare şi-am devenit o anti-modă şi-o moartea pasiunii din punctul acesta de vedere, al aparenţelor. Mi-am dezvoltat şi gândirea în paralel cu anii, iar acum sunt o susţinătoare convinsă a calităţilor în sine şi nu a aparenţelor. Am dat şi în extreme, recunosc, dar a fost spre binele si spre echilibrul pro-urilor şi contrelor pe care le susţin acerb şi azi. Şi astăzi se încoronează misognismul şi latura sexuală a antipledoariei mele. Rând pe rând, m-am simţit defavorizată în diverse cadre ale filmului vieţii, iar acum apăs tastele necesare ca să spun: "Aha! Ştiam eu că am dreptate!".
S-a întâmplat la şcoală. La orele cu profi bărbaţi. Aşteptam undeva, o recunoaştere a unei identităţi care vroia să se afirme prin altceva decât zâmbet. S-a întâmplat la un anume job. Unde nu mi s-a calculat eficienţa, ci am fost etichetată "şatenă şi cu ochii căprui" fără drept de apel. La şcoala de şoferi, în tonul instructorului. Cum vorbea cu mine, care strângeam volanul în mână şi ceream o parcare în plus şi cum vorbea cu colega, care apăsa pe frâna ca să-i râdă la glume în pace.
Seara precedentă a fost punctul culminant al teoriei mele. Am aruncat pe mine o rochie care în circumstanţele date, empata doar prin culoarea turbată şi nu prin "lungimea scurtă" sau decolteul adânc. Şi-am devenit deodată "pissy" şi "frumoaso". A fost momentul în care toate dăţile, în care am reuşit să mă fac plăcută ori înţeleasă ori ascultată undeva, mi se derulau prin faţa ochilor cu un X mare şi roşu tronând peste ele. A fost o palmă de misoginism şi-un şut de realitate sexistă. Multe încercări de a obţine ceva pe merite, pe valoare muncii ori a strădaniei mele, pe toate le vedeam acum ca nişte imagini prost editate care îmi suprapuneau pe faţă nişte machiaj extra şi-o fustă.
N-am să fiu o vitează. Nu o Margaret Thatcher. Nu o Jackie O. Îmi continui drumul aşa cum mi se aşterne şi am să rămân constantă. Fie şi de e să pierd ocazii, cu siguranţă o să apară şi unele adecvate pentru felul meu de-a fi. Dar nu am să mă vând drept o păpuşă care ştie cel mai bine să zâmbească şi să se pisicească. Asta poate doar într-un viitor undercover. Stay tooned for it!

Inventii exagerate: îngheţata penis?

Am auzit de îngheţata cu aromă de cartof, caracatiţă sau vinete îngheţate. Foarte bine. Suntem 6 miliarde şi de capete pe Terra. Pot exista şi 6 miliarde şi de arome. Dar forme? Ce-am văzut nou depăşeşte spiritul meu modern şi trăznitele mele gusturi. Plus că mi se pare uşor degradantă pentru o îngheţată.

Post #2 cu John si Yoko

Ştiţi cum e când plictiseala loveşte urât. Mâncarea nu-ţi mai place, serialele sunt pe terminate, drumul la Sibiu pare tot mai departe, messengerul şi twitterul nu-ţi mai priesc, prietenii dorm căci e 4 a.m. şi tot aşa. Unii ajung să vorbească singuri. Eu sunt altfel. Am început o conversaţie destul de tâmpită cu hamsterii mei şi-apoi am observat că-mi place cum cade lumina pe ei. Evident, i-am pozat iar pe mustăcioşi şi-am tras şi câteva filmuleţe. Dintre care, favoritul meu este:



Sper să vă placă şi vouă măcar pe jumătate cât mi-a plăcut mie aseară timp de vreo 20 de minute. În continuu.

Ultima poza a lui Michael

Nu vroiam să scriu nimic de el. Poate asta se vroia a fi forma mea de respect. Poate nu mă simţeam la înălţimea momentului. Cam 10 zile din ultimele 13, am evitat orice Michael-articol. Însă astăzi, n-am putut evita să mă uit la televizor. Şi mă uitam ca o proastă, mutând de pe un post pe altul, să văd mai multe şi mai profunde. Astăzi a fost chiar şocant şi nu-mi explic decât prin faptul că în sfârşit, se termină. La fel ca şi la cele două înmormântări la care am făcut parte în ultimul foarte scurt timp. Între atâtea reportaje cu toate înfăţişările lui Michael, cu parcul sau pseudo-parco-cimitir în care urmează să fie îngropat, cu testamente şi un tată maltratându-şi copii, am văzut şi-această poză. Ultima în care Michael Jackson încă respira. Am ascultat şi toata istoria ei. Cum un paparazzi secund şi-a informat principalul de sosirea ambulanţei la resedinţa lui Michael şi cum acesta a sosit în 10 minute şi-a captat acest moment prin geamurile dubiţei cu girofaruri. Cum probabil apăsa disperat pe butonul aparatului în speranţa că unul din cele 30 de cadre pe minut are să fie câştigător. Şi l-a surprins pe cântăreţ într-un mod mai mult decat privat, interzis, nedorit. Şi cum a primit şi jumatate de milion de dolari pentru această poză. Poză, nu fotografie. Deşi am văzut atâtea Grey's, ER şi Scrubs încât nu mă mai impresionau astfel de instantanee, astă poză m-a lovit aproape la fel de mult ca şi una care personaliza căderea liberă a unui trup dintr-unul din cele două turnuri gemene pe 11 septembrie 2001. Este mult prea nepermisă şi parcă nu-l mai văd pe cel ce-a inventat "moonwalk-ul" pe care-l repetam pe covor şi nu-mi ieşea. Ci văd un corp respirând artificial care-mi lasă un ultim gust amar despre "regele muzicii pop". Păcat!

Poposeste Timisoreana la Festival

Si-au facut curaj oficialitatile si-au pus stampila. Festivalul berii se tine. Acelasi loc, stadionul, nu aceleasi zile. Desi traditia ii zice de primul weekend din mai, meteorologii au stabilit ca in iulie e mai inabusitor afara si se poate vinde mai multa bere! Deci, weekend-ul viitor, daca aveti nenorocul sa fiti inca prin oras, ne vedem la festival.
Iaca si programul!

Vineri, 17 iulie:
ora 16,00: deschiderea oficiala a Serbarilor Timisoreana 2009 la Timisoara;
orele 16,00-17,30: jocuri si happeninguri;
orele 17,30-20,00: program de cantece si dansuri populare;
orele 20,00-21,00: concert Bere Gratis;
orele 21,00-22,00: concert Compact.

Sambata, 18 iulie:
ora 12,00: deschidere eveniment;
orele 16,00-19,00: jocuri si happening-uri;
orele 19,00-20,00: concert Blue Station;
orele 20,00-21,00: concert Vunk;
orele 21,00-22,00: concert Holograf.

Duminica, 19 iulie:
ora 12,00: deschidere eveniment;
orele 16,00-19,00: jocuri si happening-uri;
orele 19,00-21,00: concert Best of Pasarea Colibri;
orele 21,00-22,00: Concert Loredana si Agurida.

John si Yoko, la mine acasa!

Ba chiar la mine in camera. Sunt doi hamsteri pitici care s-au cuibarit in dezordinea din camera mea si se simt bine. Stiam ca vor sosi. O stiam de cateva zile. Dar grea mi-a fost decizia cand a trebuit sa le aleg numele. Vroiam sa poarte numele unui cuplu cu influenta, poate chiar faimos.
Am pornit de la "Coca" si "Cola" dar mi-a trecut prea repede. Si nici nu era un cuplu de succes ci un cuplu de cuvinte genial culese. Vroiam ceva mai profund si nu neaparat comercial. Apoi am trecut prin "Marc Antoniu" si "Cleopatra", dar tata mi-a spus ca adoarme pana-i numeste asa. Si m-am oprit la ceva scurt si tare. Sticlutele mici sunt hamsterii iar esentele tari sunt numele John Lennon si Yoko Ono.

Aici sunt micutii mei hipioti:
Yoko:Si John:

Si un mic bonus, John cu limbuta scoasa: