Povestea betisorului de ureche folosit

Betisorul de ureche parea folosit de cateva zile. Poate patru. Dar nu ii pasa. Era si putin indoit pe la trei sfert de capatul cu mai multa vata. Dar se simtea bine in plasticul lui. Si hoinarea pe strazi, lipindu-se de fiecare pantof care avea suficienta adeziune. Adica noroi sau guma de mestecat la mana a doua. Sau piciorul al doilea, fie. Era putin ametit inca. Taxa de prima inmatriculare nu i-a fost de niciun ajutor. Se impregna tot mai mult cu noxe si nu ingurgita povesti. Lumea era prea sus. Bascheti, tocuri, cizme si pantofiori. Ii placea pielea insa nu a gasit decat o singura pereche autentica. Ii placea sa se agate de tocuri ascutite si inalte care il ridicau si il lasau sa respire. Parca atarna de-o bara de striptease. Si astfel a ajuns in cele patru zile din Mircea cel Batran pana la Turist. Langa birtul cu jabloanele portocalii. Si l-am vazut. Si i-am filmat cinematic ultimul drum. Un Renault Clio l-a presat intre crestaturile de pe pneu. Si ca dovada ca avem canalizari valabile, betisorul s-a dus in calatoria lui subpamanteana. Cu coloana rupta pe la vertebra a 11-a si cu extremele imbacsite.
Era un betisor bun!

Intre M. Branch si K. Voegele

Iubesc muzica. Mai mult decat ma stie lumea. Mai mult decat arat. Inca n-am renuntat la recitalurile din fata oglinzii cu deodorantul in mana. Bineinteles, dimineata cat lumea e plecata la munca sau seara inainte de ora de liniste. Sunt o civila buna. Mai pun si castile dar nu e buna alternativa caci dop la gura nu pun. Nu in baie. Vocea imi suna metalic acolo.
E de la sine inteles ca am avut incercari de potrivire cu voci faimoase si pufoase. Gwen Stefani? Nu. Hilary Duff? Doar pe strofe. Totusi, sa nu fortam nota. Ha! Nota! Clar ca nu ma pricep la fortat nota. Nu doar ca-mi tremura oglinda dar vibratia incepe sa deranjeze si plasticul, lemnul ori .. hartia din camera!
Ca de obicei, am privit mai departe de propria farfurie. Am tintit prea sus si prea blond. Revelatie intr-una din zilele astea! Mi-am gasit pop-rockeritele acustice. Guitar player, de asemenea. Michelle Branch si Kate Voegele. What about that?

"Kindly unspoken
You show your emotion
And silence speaks louder than words
It’s lucky I’m clever
Cause if I didn’t know better
I’d believe only that which I’d heard"
Kate, Kindly unspoken, Don't look away - gotta not miss it!

Inima intr-un cantec. Ulei pe degete alunecand pe corzi. Poate pian. Un breton lung si negru atarnand pe ochii inchisi. Pasionati. Voce adanca. Talent pana in strafunduri. "I do what Simon said to do." Genul de om care se trezeste din somn, compune si se baga inapoi in pat somnambul. Genul de muzica ce l-ai asculta pe fundalul unei scene dintr-un film. In care un prunc se naste, doi fac dragoste pentru prima oara, un bunic moare. Universul in ea!

"Please don't drive
me home tonight
'Cause I don't wanna go
Tuesday morning
In the dark
I was finding out
Who I was"
Asta sunt. Si nu e metoda mai buna de-a te cunoaste decat prin dragoste ori muzica. Soarele rasare pentru noi si pentru ea. Tu si ea ma definiti. Multam, Kate si Michelle for being what you are and for writing my soul out.

China, olimpica la poluat

Podiumuri ocupate de ochi migdalati. Peste 40 de medalii. Pana acum, evident. Propun o proba noua. Ceva in genul Olimpiadei Oamenilor Obisnuiti. Hai sa-i zicem... Olimpiada Tarilor Poluante. Ba Olimpiada Tarilor Poluante care Incearca sa Ascunda Asta prin Artificii de Milioane de Euro. Si mai stiti voi, comunism, incalcarea libertatii presei, persecutii religioase. Sunt absurda, stiu, dar vroiam sa ramana inscrisa in cursa doar China. Caci doar acest stat atinge un punct atat de inalt in cinism. Se pare ca vizitatorilor nu le e permis sa aduca mai mult de o carte religioasa. Sau oamenii de presa nu sunt lasati sa informeze. Cel putin, nu ceea ce vad. Poate pentru ca le si este permis sa vada putin.
Insa e greu de suportat. La 30 de grade la ora 11 seara. De ce mi-e atat de cald? Incalzirea globala. De ce un astfel de fenomen? Din cauza poluarii. Poluam si noi, poluati si voi. Si finlandezi si spanioli, cambodgieni si filipinezi, oameni din Hawaii ori Peru. Dar polueaza si China si asta aduce motivele pentru care mi-e cald la numarul trei. Numarul doi este lampa care sta prea aproape de mine si ma incinge. Dar China polueaza in cantitati mai mari decat toate acele 42 de miliarde de euro platite pentru JO. In monede! Polueaza intr-un hal incat ii mor prematur in jur de 750 000 de cetateni pe ani. Ce mai conteaza? Isi permit, au de unde da atatia.. A poluat apele intrucat 360 de milioane de oameni nu au acces la apa potabila. Pana la un sfert din populatia Terrei, iar isi permit! Polueaza incat la ei cad si ploi acide. Polueaza pana intr-un punct in care doar 1% din populatia sa urbana respira aer curat. O declaram? Cel mai mare poluant al lumii? Sau nu, chiar mi se pare mai important noul terminal de aeroport. Chiar merita 3.8 miliarde de dolari.

Jurnal de non-calatorie

Draga jurnalule,
Te anunt ca nu te-am luat cu mine dincolo de granita caci mi-era stramt spatiul din ghiozdanul dintr-a 12-a. Dar m-am gandit la tine cu dor si la ce companie placuta esti tu arar.
Dincolo a fost nou. M-am descurcat de minune in postura de turist. Am purtat fara oprire Sony-ul la gat, cei 12.000 de foriniti in portmoneul albastru si Budapest card-ul in geanta verde. Sunt o sperie-fashion, doar ma stii.
Ca un copil de 10 ani cu Minimax in fata m-am bucurat cand am auzit "Ionapot!". (Eu mai pot!) Mi-au cerut buletinul si-am simtit pentru prima data in viata mea ca e util la ceva. Drumul s-a intins ca o seara lenesa de august si-am pierdut vremea ascultand o snoaba povestindu-si povestea cu happy ending despre viata ei in strainatate.
Ajunsa acolo, am dat nas in nas cu-o gura de metrou ce-mi trezea pofta de Bucuresti. Un taxi m-a furat si m-a dus din Pesta tocmai in Buda. La hotelul ce statea protapit in fata Parlamentului. Iar in reconstructie. Si noaptea s-a derulat in mai romanticul oras decat Parisul, mai nou comercial. Ca Viena, as putea spune.
Am urcat pe deal si-am vizitat Citadella. Privelistea m-a facut sa ma asez caci picioarele nu rezistau la ce vedeau ochii. Am urcat si pe la Castel si-am facut poze in modul sepia. Un pic depasind excursia, cea mai frumoasa experienta a fost, pot spune, la muzeul de martipan. Locul in care amestecul de migdale si zahar prindeau forme si culori tot mai cunoscute. L-am vazut pe Garfield golind frigierul, pe cei 101 dalmatieni uitandu-se la televizor, pe Harry Potter - fulger in frunte - rasfoind in biblioteca carti de magii ieftine si chiar pe Printesa Sisi. Cea cu resedinte prin toata Europa. Un alt punct forte a fost inghetata de scortisoara si lapte de pasare dar nu vreau sa insist pe subiect caci ti se strica hardul de la saliva ta electronica.
In ziua de intors acasa am reusit sa-mi si stric sandalele romane, semn ca am fost o adevarata turista. Si totusi, cand am trecut cu trenul de Curtici si recunosteam meleagurile "mai mult decat romanesti" am simtit ca apartin. Ciudat... Imi da peste nas visurile. Dar asta e alta poveste.