Să curgă sânge.

O replică favorită de-a unui prieten. Ok, nu a curs, cel puţin nu neregulat, dacă mă înţelegeţi. A curs însă încet, sigur şi cu un scop bine definit. Mi-a trecut pe la urechi cum o cunoştinţă a unui prieten a unei mătuşi, vecină cu nu-mai-ştiu care are nevoie de sânge, fiind spitalizat. Nu mi-a luat mult ca să mă ofer să donez, dat fiind că sunt o maniacă a pungilor de sânge care se depărtează de patul în care stau întinsă, letargică.

Aşa că am mai cules doi-trei voluntari şi-am pornit către Centrul de Recoltare, undeva pe la Piaţa Victoriei, însă dosit şi nepromovat. Obişnuită cu socoteala de-acasă, de la Timişoara, unde în maxim o oră eram înapoi, în drum spre casă, m-am prezentat plină de interes şi inimă bună. Puţin mai târziu am aflat că e rea. Procedeul prin care treci ca să primeşti ok-ul de a dona a durat ceva mai mult şi-a constat în drumuri între cabinetele 46, 39 şi 42. Ok, da, a durat mult, ok, da, mi-a descoperit şi ceva suflu la plamâni şi mi s-a recomandat să văd un specialist, însă toate pălesc în faţa comportamentului demn de laudă al echipei care lucrează la recoltare. De la prima doctoriţă până la tanti de la radiografie şi cea care mi-a luat sânge din deget, toată lumea era dispusă să te ajute, să-ţi repete iar şi iar traseul pe care-l ai de făcut, să-ţi laude puţin gestul şi să-ţi mai arunce şi-un zâmbet. Am rămas mai mult decât surprinsă. Prejudecăţile cu care am sosit în Bucureşti, nu ale mele proprii ci izvorâte de majoritatea celor de-acasă, încep să piară şi să fie contrazise de exemple adevărate.

Funny fact: la intrare era postat un afiş care le interzice momentan celor din sectorul 4 să doneze din raţiuni tânţăristice.

Photo fact: carnetul meu de donator de-aici