Să trăieşti măcar o zi ca o full-time femeie

Recunosc, sunt părtinitoare până în pânzele albe. Povestea pleacă din copilăria mea când nu-mi plăceau rochiţele. Şi trec prin şcoala generală unde îmi implementasem codiţele ce trebuiau purtate cu 4-5 ani în urmă. Şi de-aici încolo, toate au decurs razna. Anatomia nu s-a arătat aplicabilă pe mine la vârstele din manual, notorietatea McDonalds-ului îşi avea cuibul la mine acasă, hainele comode alese de mama au devenit un o adev iar restul, ei bine, e istorie.
Şi-am crescut mare şi-am devenit o anti-modă şi-o moartea pasiunii din punctul acesta de vedere, al aparenţelor. Mi-am dezvoltat şi gândirea în paralel cu anii, iar acum sunt o susţinătoare convinsă a calităţilor în sine şi nu a aparenţelor. Am dat şi în extreme, recunosc, dar a fost spre binele si spre echilibrul pro-urilor şi contrelor pe care le susţin acerb şi azi. Şi astăzi se încoronează misognismul şi latura sexuală a antipledoariei mele. Rând pe rând, m-am simţit defavorizată în diverse cadre ale filmului vieţii, iar acum apăs tastele necesare ca să spun: "Aha! Ştiam eu că am dreptate!".
S-a întâmplat la şcoală. La orele cu profi bărbaţi. Aşteptam undeva, o recunoaştere a unei identităţi care vroia să se afirme prin altceva decât zâmbet. S-a întâmplat la un anume job. Unde nu mi s-a calculat eficienţa, ci am fost etichetată "şatenă şi cu ochii căprui" fără drept de apel. La şcoala de şoferi, în tonul instructorului. Cum vorbea cu mine, care strângeam volanul în mână şi ceream o parcare în plus şi cum vorbea cu colega, care apăsa pe frâna ca să-i râdă la glume în pace.
Seara precedentă a fost punctul culminant al teoriei mele. Am aruncat pe mine o rochie care în circumstanţele date, empata doar prin culoarea turbată şi nu prin "lungimea scurtă" sau decolteul adânc. Şi-am devenit deodată "pissy" şi "frumoaso". A fost momentul în care toate dăţile, în care am reuşit să mă fac plăcută ori înţeleasă ori ascultată undeva, mi se derulau prin faţa ochilor cu un X mare şi roşu tronând peste ele. A fost o palmă de misoginism şi-un şut de realitate sexistă. Multe încercări de a obţine ceva pe merite, pe valoare muncii ori a strădaniei mele, pe toate le vedeam acum ca nişte imagini prost editate care îmi suprapuneau pe faţă nişte machiaj extra şi-o fustă.
N-am să fiu o vitează. Nu o Margaret Thatcher. Nu o Jackie O. Îmi continui drumul aşa cum mi se aşterne şi am să rămân constantă. Fie şi de e să pierd ocazii, cu siguranţă o să apară şi unele adecvate pentru felul meu de-a fi. Dar nu am să mă vând drept o păpuşă care ştie cel mai bine să zâmbească şi să se pisicească. Asta poate doar într-un viitor undercover. Stay tooned for it!