Laura cu Lior şi Elad

Cine-s ăia? Habar nu aveam cu o zi în urmă. Erau doi indivizi pe care urma să-i culeg de pe Traian Vuia pentru ca 20 de minute mai târziu, să le strâng mâna şi să-i abandonez la hotel.
Dar cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din aeroport, cei doi au fost amicii mei pentru o zi. Rewind! Say what?? Amici?
Îhim. Am ajuns la aeroport cu întârziere chiar dacă "şoferul" meu a accelerat până la 150. Începeam să transpir şi mi se ridica bluza pe sub sacou. La Arrivals, oamenii se îmbrăţişau deja. Eu, mioapă din naştere, mijeam ochii sperând că mi se concentrează procentul de vedere bună în crăpătura dintre pleoape. Avionul dinspre Viena era aici. Israeliţii mei, nu! Iniţial, trebuia să vin în oraş cu trei. Am găsit doar doi. După jumătate de oră în care fata(??) Lior şi băiatul Elad şi-au fumat întregul pachet de ţigări, Laura încă verifica dacă israelitul numărul trei nu a rămas cumva la partea cu "jur că vin în România voastră sănătos tun şi fără urmă de gripă porcită". Evident, inculpatul/a Maayan nici măcar nu se urcase în avionul nostru.
Durerea de cap începuse. Transpiraţia şi-a găsit sfârşitul în geamurile deschise de pe drumul înapoi acasă. De ce ar fi mers totul trună în continuare? Am oprit şi la Van Graph puţin. Regizorul Elad şi producătoarea Lior se simţeau ca acasă iar eu, eram un fel de găină mândră de puii ei. Le-am comandat cafeluţă şi suc. I-am iniţiat în ale limbii. Ştiam că nu va mai dura mult şi mi-am permis să fiu prea drăguţă. Până mi s-au pasat protejaţii şi pentru un scurt tur şi puţină acomodare. Aşa că am pornit ecusonaţi prin Unirii. E o adevărată provocare să încerci să traduci în engleză originiile celor patru biserici. Am căscat gura cu ei la izul de comunism ce-l percepeau, laitmotiv de care mă ciocneam zilnic şi nici nu-l recunoşteam. Eram Laura cu încă două perechi de ochi de artist. Tinerii ăia îşi imaginau cadre cu mine pocnindu-mi degetele lângă ei. Engleza mea avansată îşi pierdea glasul şi iuţimea. Avansam. Nu le plăcea că aştept să se facă verde la semafor în Libertăţii. Mă simţeam tot mai comună pe lângă stilul lor gură-caschist. Coada de la îngheţată "cu muşte" îi trezeau lui Elad porniri de anii '80. Eu de ce nu am văzut asta? Abia apoi vedeam şi eu, pe cerul din spatele catedralei, chelneriţele mestecând a lehamite gumă roz şi purtând patine cu şireturi. Am schimbat şi bani. Banii au contrazis o vreme condiţia lor. Laura crede că banul are putere să cumpere artă dar sub nicio formă, să o inspire. Dar s-a remediat imediat gândul când din primii lor lei româneşti şi-au cumpărat Pall Mall. Hotelul a stopat puţin călătoria noastră. M-am întins pe sofaua verde şi i-am crezut pe cuvânt.
"Fifteen minutes so I could take a shower, please!"
"I'm also taking those 15 minutes. But not taking a shower. I got no clean clothes."
Am moţăit puţin stând cu spatele drept. Ciudat. M-a trezit Elad care făcea crimă de om pentru o priză cu trei găuri, model american. N-am putut să-l ajut. Vedem mâine în ziar ce şi cum. Câteva minute mai târziu, Lior stătea lângă mine şi se minuna şi ea de canapeaua verde. A ţinut s-o fotografieze pentru "my best friend who is an interior designer". Ea cu părul ud, eu lovindu-mi teneşii unul de altul, bărfeam pe englezeşte în faţa recepţionerului care m-a rugat pe mine să le traduc ora breakfastului. Elad a întârziat dar nici nu mi-l imaginam în alt mod. Cobora încet scările. Zâmbea candid cu faţa lui pistruiată. Era gata de umblat. Eu vroiam iar însă mă năpădea somnul. Nu trebuia să fi stat aseară până la trei să mă joc. Am ieşit şi-am fixat câteva repere. McDonald's, american food. "OK" zice Laura. Kenvelo, israelian shop. "Really?". Îhim. Lior mi-a tradus. Kenvelo = Yes or no. Ca să vezi. Ţigările s-au aprins iar şi se înroşeau când vedeau porumbeii graşi sau ţigăncile din magazinele pretenţioase. I-am pierdut curând căci am ajuns la Cinema Timiş. Am apucat să o aud pe Lior spunând că mâine e difuzat şi filmul ei. Apoi Paul mi i-a luat. Mi-a luat artiştii. Mi i-a luat brusc. Mâine mă răzbun. Îi aştept iar.