Ce-am avut şi ce-am donat

Am avut sânge şi încă am. Cu 450 gr mai puţin. Cu 500 ml mai uşoară. Cu 55 de minute în urmă. Acum un pahar de calciu efervescent. Am avut conştiinţa împăcată până am văzut aseară Seven pounds şi m-am privit. Leneveam mediocru, cu picioarele suite pe birou, mâncând creveţi şi rotind uşor, stânga-dreapta scaunul albastru de sub mine. Mă uitam la film şi-mi permiteam să-l opresc arar ca să-i răspund mamei care ţipa din bucătărie.
Şi m-am trezit, 153 de minute mai târziu, cam la o jumătate de oră întârziere faţă de o vizionare neîntreruptă, googleuind. Căutam să donez ceva, oricât. Mi se strângea pielea de sub ochi de la lacrimile plânse. Şi-am căutat mojiceşte să dau cât pot. Să donez sânge nu mi se mai părea la fel de preţios ca prima dată. Eram proaspăt ochi-deschisă că pot dona şi măduvă osoasă. Şi înca sunt şi în ciuda discuţiei lungi de azi-noapte, Iulian n-a reuşit să mă convingă că aia nu se mai reface integral şi că-mi va dauna mie, în timp. Mă simt murdară în hainele mele curate şi nu de spital. Mă simt nefolositoare cu dulciurile de pe biroul meu care mă îmbie să le devorez ca un corp sănătos care nu se îngrijeşte de cantităţi şi prescripţii. Mă simt bolnavă din cauza somnului dulce care-l prelungesc până la ultimele 10 minute în care mai pot prinde un troleu bun ca să ajung în timp undeva. Căci am multe de care mă bucur fără să le preţuiesc adevărata dulceaţă. Şi le merit tot mai puţin decât suflete care suferă într-adevăr. Îmi trebuie un memento în fiecare zi care să-mi ţină cinci minute de predică şi de conştientizare căci sincer, nu mai vreau să fiu atât de risipitoare.
Vreau să-mi risipesc energia, sângele, măduva, grefele de piele şi părul pentru trupuri bolnave, transfuzii, leucemici şi peruci. Şi toţi cei vă priviţi în oglindă dimineaţa şi sunteţi mulţumiţi, nu vă plafonaţi la fond de ten şi deodorant. Căci aveţi mult mai multe de dat celor care vă văd în fiecare zi.