Postul 101 - Leapşa

* Ziua cea mai frumoasa: Ziua de ieri, în fiecare zi. Cu siguranţa peste ani voi avea una anume.
* Ziua cea mai trista: Ziua în care mi-a murit surioara.
* Cea mai mare greseala: Încrederea orbească.
* Radacina tuturor relelor: Lipsa respectului.
* Distractia cea mai placuta: Sims 2.
* Cea mai mare infrangere: Şefia clasei într-a 12-a. (:P)
* Cei mai buni profesori: Militariu Horaţiu forevă.
* Prima necesitate: Cafeaua.
* Ceea ce te face cel mai fericit/a: Bologa (undeva în judeţul Cluj)
* Ceea ce te intristeaza cel mai tare: Abandonul.
* Cel mai mare mister: Dumnezeu.
* Persoana cea mai periculoasa: Care mă cunoaşte cel mai bine.
* Persoanele cele mai necesare: Ma', pap, Iuli şi Cosana.
* Sentimentul cel mai ingrozitor: Dezamăgirea.
* Sentimentul cel mai placut: Respectul.
* Cel mai bun cadou: Teneşi.
* Lucrul cel mai de valoare: Faptul că am o valoare şi o utilitate undeva ori pentru cineva.
* Calea cea mai rapida: Avionul?? Nu, fuga de greutăţi.
* O protectie efectiva: "Nu îmi pasă." (Dar îmi pasă rău de tot)
* Cel mai bun remediu: Sărutul.
* Forta cea mai puternica: Increderea în sine.
* Lucrul cel mai placut dintre toate: Să primeşti. Ok, fie, să dăruieşti.
* Lucrul cel mai dificil dintre toate: Să-l pierd.

O dau mai departe către oricine o vrea şi simte că nu va fi vulnerabil afterwards.

Marţi

- A trecut aproape o lună..
- Ştiu. Simt.
- Ce sec. Ce durabilă e sesiunea asta.
- Mai ales la Poli, dacă tot e să zicem.
- Mda. Ştiu. Încerc să-mi ocup timpul. Dar mai e atât de mult până în 8 iulie.
- Dar cine a zis că abia în iulie?
- N-a zis nimeni da' na. Nu pot să fiu nesi. Tre' să te las sa iei şi restanţele alea.
- Dar putem da o fugă într-o zi până la Drobeta.
- Nu mi-e dor de Drobeta. Măcar Craiova ca să mâncăm la Mc.
- Zici că ţi-e gândul mai mult la Mc decât la mine.
- Mmmmm ..
- Mi-e dor de tine. Nu-mi mai place webu'.
- Ştiu.. Ştii că mă aranjez înainte să-ţi dau camera?
- Cred ca am observat că nu prea merge machiajul cu pijuca cu ursuleţi.
- Ha, ha. Ba chiar se asortează.
- Tu ştii. Tu eşti marele DON'T în modă.
- Ce confortabil e să mă ştii atât de bine.
- Mi-e dor de tine, hai sâmbătă la Sibiu, vreau mult să te văd.
- Gata, vin!
- Ai bani?
- Încă aştept bursa. Dar dacă nu, fac eu rost. Tu ai? Şi învăţatu'?
- Fac şi eu rost.
- Şi învăţatul???
- Lasă-l. De luni începe sesiunea. Dar tu? Poţi?
- Da. Am examen marţi. Învăţ pe tren. Tij pe tren, ha, mişto.
- Bun. Îmi iau şi eu cursuri.
- Perfect. Ua, vorbeşti serios?
- Cel mai serios.
- Bun. Sâmbătă-ţi aştept acceleratul. Fă bine şi nu întârzia.

Hai şi tu la ecusoane virtuale

Mă grăbesc. Trebuie să fug la examen. Dar mi-am tras un ecuson nou. Un banner, mai exact. Prin care vă informez că eu voi merge la vot. Fugi şi tu pe linku' ăsta şi afişează-te încât să vedem şi noi ce faci pe 7 iulie, de Rusalii! Indiferent de principii, culoare politică, bun simţ civil ori alte căcaturi.

Ce-am avut şi ce-am donat

Am avut sânge şi încă am. Cu 450 gr mai puţin. Cu 500 ml mai uşoară. Cu 55 de minute în urmă. Acum un pahar de calciu efervescent. Am avut conştiinţa împăcată până am văzut aseară Seven pounds şi m-am privit. Leneveam mediocru, cu picioarele suite pe birou, mâncând creveţi şi rotind uşor, stânga-dreapta scaunul albastru de sub mine. Mă uitam la film şi-mi permiteam să-l opresc arar ca să-i răspund mamei care ţipa din bucătărie.
Şi m-am trezit, 153 de minute mai târziu, cam la o jumătate de oră întârziere faţă de o vizionare neîntreruptă, googleuind. Căutam să donez ceva, oricât. Mi se strângea pielea de sub ochi de la lacrimile plânse. Şi-am căutat mojiceşte să dau cât pot. Să donez sânge nu mi se mai părea la fel de preţios ca prima dată. Eram proaspăt ochi-deschisă că pot dona şi măduvă osoasă. Şi înca sunt şi în ciuda discuţiei lungi de azi-noapte, Iulian n-a reuşit să mă convingă că aia nu se mai reface integral şi că-mi va dauna mie, în timp. Mă simt murdară în hainele mele curate şi nu de spital. Mă simt nefolositoare cu dulciurile de pe biroul meu care mă îmbie să le devorez ca un corp sănătos care nu se îngrijeşte de cantităţi şi prescripţii. Mă simt bolnavă din cauza somnului dulce care-l prelungesc până la ultimele 10 minute în care mai pot prinde un troleu bun ca să ajung în timp undeva. Căci am multe de care mă bucur fără să le preţuiesc adevărata dulceaţă. Şi le merit tot mai puţin decât suflete care suferă într-adevăr. Îmi trebuie un memento în fiecare zi care să-mi ţină cinci minute de predică şi de conştientizare căci sincer, nu mai vreau să fiu atât de risipitoare.
Vreau să-mi risipesc energia, sângele, măduva, grefele de piele şi părul pentru trupuri bolnave, transfuzii, leucemici şi peruci. Şi toţi cei vă priviţi în oglindă dimineaţa şi sunteţi mulţumiţi, nu vă plafonaţi la fond de ten şi deodorant. Căci aveţi mult mai multe de dat celor care vă văd în fiecare zi.

Choco

Ciocolată densă maro, sirop de ciocolată negru şi bucăţi de ciocolată albă. Să admitem. Nu e nimeni mai priceput la combinat dulciuri decât mine. Poate doar Anca, dar mă mai gândesc before I put my foot into my mouth.

Când clanul Holban se întâlneşte

N-am văzut multe reuniuni de familie ca ale mele. Poate doar în Naşul şi alte surse cinefile cu tematici dubioase. De obicei, lumea râde, spune bancuri. Beau Adria, Burger, fac mişto de bunicul surd. Nu e aşa?
Ei bine, la mine e altfel. La mine se taie trabucuri. La mine nu se discută fotbal. La mine nu se adună familia Holban, ci clanul. La noi, totul e sobru, indiferent de e înmormântare, nuntă ori onomastică. La noi, copilul de 5 ani învaţă deja să mănânce cu tacâmuri. La noi, ţi se dă peste mână dacă înclini farfuria de supă înspre tine şi nu înspre exterior. Noi te taxăm dacă îţi legeni picioarele sub masă. Noi nu zâmbim. Noi menţinem discuţii pe teme de cultură şi cărţi în mod obligatoriu şi nu din plăcere. La noi, cadouri se fac în bancnote. Şi se întrec între ei pentru care oferă mai mult. La noi, găseşti cele mai variate personaje. Naşi care lucrează la frontieră. Veri care lucrează în Poliţie. Parveniţi. ..te, scuze. Nepoţi obligaţi să dea la Medicină. Oameni cu multe terenuri. Suntem peste tot dar numai unul în inima altuia, nu.

Alex

I'm no Alex fan! Dar colegii de facultă sunt. Câţiva, at least. Şi-am trecut să-l vedem la Umbrela Verde.

Guerilla Verde la Timişoara

Hei, să se ştie din start. Putea să fie ProTV verde sau ProTV fara "pr" verde, eu tot m-aş fi dus. Şi o să merg. Merg şi din datorie profesională dar şi din culpă. Mă duc să mi se deschidă iar ochii şi să reconştientizez coma în care se află Pământul.
Totodată, voi fi acolo ca să-mi fac relatarea pentru un seminar facultativ. Adică pentru facultate. Şi voi fi acolo de trei ori. Voi aştepta la ora 13:00 să sosească "primarii" din clasele I-IV, doi câte doi, de mânuţă, cu învăţătoarea ţipând şi renumărându-i constant. Ei vor viziona The Ant Bully şi boy, don't I envy them? Ceva mai târziu, pe la 4 fără, creşte limita de vârstă primită în sala de film. Rulează Wall-E. Ştiţi, povestea de dragoste ecologica dintre Wall-E şi Eve. Pentru ca seara, de pe la şase, să pot intra şi eu fără frica că mă scrutează careva cu privirea şi poate chiar bastonul, am să intru să vizionez An unconvenienth truth. Aici nu pot să spun "iar". Am văzut Happy Feet, am văzut Ant bully, am văzut chiar şi 11th Hour dar nu am rezistat la filmul lui Al Gore. În seara asta, o voi face.
Pe scurt, dacă aveţi un răgaz, copii de toate felurile cu carnete certificabile de la Ministerul lui Cati, mergeţi la Guerilla Verde, la Filarmonică. Azi şi mâine. Mergeţi pentru voi şi pentru copii copiilor voştri.
Pentru mai multe informaţii pe care Laura le-a omis, apăsaţi tasta 1.

Laura caută cursuri de dans

Iar eu. Nu am astâmpăr. Mă gândesc că se aproprie vacanţa şi încep să mă mănânce palmele. Pentru necunoscuţi, Laura de-acum doi-trei ani, începea să se întrebe cu o lună înainte ce va face ea timp de trei luni, fără cineva care să o oblige la activităţi, teme şi chestii de genu. Menţionez că nu vreau neapărat să evidenţiez că m-am maturizat şi că acum I actually have a life. Doar că acum savurez şi eu dulceaţa somnului şi îi fac complimente prin suviţele de salivă care atârnă pe pernuţele mele colorate în pozele jenante făcute de tata. Nu, nu le fac publice!
Bun, revin la subiect. La the ants in my pants. Joburi mi-am găsit. Da, două. Unu' două luni, altul pentru alte două luni. Va fi o vară lungă şi împuţită şi mă voi încuraja singură în permanenţă. "Laura, nu uita de camera foto super bestială! Nikonul ăla va fi al tău! Trebuie doar să munceşti mult pentru el. Ignoră transpiraţia. Ignoră oamenii care merg în vacanţă. Cine are nevoie de mers la ştrand? Bere rece? Yeks, ce-i aia?" Mă voi uita de câteva ori la felul în care Tibby lucrează la Wallmart toată vara pentru echipament video şi-o să prind putere. Totul e planificat, pe bune. Dar chiar am nevoie şi de altceva. Mi-am spus de la început că 2009 va fi un an fructuos. Nu pot să mă consolez iar în 31 decembrie dând vina pe "Ah, aşa-i toată generaţia mea!". Aşa că am ales. Vreau dansuri. Streetdance, mai exact. Vreau trei ore pe săptămână de asudare controlată. Vreau să numar paşi. Vreau să am un coregraf care să ţipe la mine că sunt o împiedicată. Vreau să-mi recomande obligatoriu jogging. Am nevoie de rigurozitatea paşilor de dans. Vreau exactitatea dansurilor americane. Vreau să mă opresc pe stradă şi să repet paşi pe ritmul mp3 playerului. Vreau să-mi educ corpul. Altfel decât să nu reacţioneze la două pahare de Cola înghiţite cu 5 minute înainte să aterizez în aşternuturi. Per total, vreau asta şi-am s-o fac. Nu trebuie să mă justific prea mult. No more overthinking. La muncă!

Laura cu Lior şi Elad

Cine-s ăia? Habar nu aveam cu o zi în urmă. Erau doi indivizi pe care urma să-i culeg de pe Traian Vuia pentru ca 20 de minute mai târziu, să le strâng mâna şi să-i abandonez la hotel.
Dar cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din aeroport, cei doi au fost amicii mei pentru o zi. Rewind! Say what?? Amici?
Îhim. Am ajuns la aeroport cu întârziere chiar dacă "şoferul" meu a accelerat până la 150. Începeam să transpir şi mi se ridica bluza pe sub sacou. La Arrivals, oamenii se îmbrăţişau deja. Eu, mioapă din naştere, mijeam ochii sperând că mi se concentrează procentul de vedere bună în crăpătura dintre pleoape. Avionul dinspre Viena era aici. Israeliţii mei, nu! Iniţial, trebuia să vin în oraş cu trei. Am găsit doar doi. După jumătate de oră în care fata(??) Lior şi băiatul Elad şi-au fumat întregul pachet de ţigări, Laura încă verifica dacă israelitul numărul trei nu a rămas cumva la partea cu "jur că vin în România voastră sănătos tun şi fără urmă de gripă porcită". Evident, inculpatul/a Maayan nici măcar nu se urcase în avionul nostru.
Durerea de cap începuse. Transpiraţia şi-a găsit sfârşitul în geamurile deschise de pe drumul înapoi acasă. De ce ar fi mers totul trună în continuare? Am oprit şi la Van Graph puţin. Regizorul Elad şi producătoarea Lior se simţeau ca acasă iar eu, eram un fel de găină mândră de puii ei. Le-am comandat cafeluţă şi suc. I-am iniţiat în ale limbii. Ştiam că nu va mai dura mult şi mi-am permis să fiu prea drăguţă. Până mi s-au pasat protejaţii şi pentru un scurt tur şi puţină acomodare. Aşa că am pornit ecusonaţi prin Unirii. E o adevărată provocare să încerci să traduci în engleză originiile celor patru biserici. Am căscat gura cu ei la izul de comunism ce-l percepeau, laitmotiv de care mă ciocneam zilnic şi nici nu-l recunoşteam. Eram Laura cu încă două perechi de ochi de artist. Tinerii ăia îşi imaginau cadre cu mine pocnindu-mi degetele lângă ei. Engleza mea avansată îşi pierdea glasul şi iuţimea. Avansam. Nu le plăcea că aştept să se facă verde la semafor în Libertăţii. Mă simţeam tot mai comună pe lângă stilul lor gură-caschist. Coada de la îngheţată "cu muşte" îi trezeau lui Elad porniri de anii '80. Eu de ce nu am văzut asta? Abia apoi vedeam şi eu, pe cerul din spatele catedralei, chelneriţele mestecând a lehamite gumă roz şi purtând patine cu şireturi. Am schimbat şi bani. Banii au contrazis o vreme condiţia lor. Laura crede că banul are putere să cumpere artă dar sub nicio formă, să o inspire. Dar s-a remediat imediat gândul când din primii lor lei româneşti şi-au cumpărat Pall Mall. Hotelul a stopat puţin călătoria noastră. M-am întins pe sofaua verde şi i-am crezut pe cuvânt.
"Fifteen minutes so I could take a shower, please!"
"I'm also taking those 15 minutes. But not taking a shower. I got no clean clothes."
Am moţăit puţin stând cu spatele drept. Ciudat. M-a trezit Elad care făcea crimă de om pentru o priză cu trei găuri, model american. N-am putut să-l ajut. Vedem mâine în ziar ce şi cum. Câteva minute mai târziu, Lior stătea lângă mine şi se minuna şi ea de canapeaua verde. A ţinut s-o fotografieze pentru "my best friend who is an interior designer". Ea cu părul ud, eu lovindu-mi teneşii unul de altul, bărfeam pe englezeşte în faţa recepţionerului care m-a rugat pe mine să le traduc ora breakfastului. Elad a întârziat dar nici nu mi-l imaginam în alt mod. Cobora încet scările. Zâmbea candid cu faţa lui pistruiată. Era gata de umblat. Eu vroiam iar însă mă năpădea somnul. Nu trebuia să fi stat aseară până la trei să mă joc. Am ieşit şi-am fixat câteva repere. McDonald's, american food. "OK" zice Laura. Kenvelo, israelian shop. "Really?". Îhim. Lior mi-a tradus. Kenvelo = Yes or no. Ca să vezi. Ţigările s-au aprins iar şi se înroşeau când vedeau porumbeii graşi sau ţigăncile din magazinele pretenţioase. I-am pierdut curând căci am ajuns la Cinema Timiş. Am apucat să o aud pe Lior spunând că mâine e difuzat şi filmul ei. Apoi Paul mi i-a luat. Mi-a luat artiştii. Mi i-a luat brusc. Mâine mă răzbun. Îi aştept iar.

'Cuz there's two in a million

"Best friend. Ok, this one is so important. Choose wisely, okay? Like I’m really lucky with mine. My best friend is funny, intelligent, creative, beautiful, hm, succesfull and very kind. She’s also impulsive, frustrating, aaa, complicated, childish but I would not have her any other way."

Replică furată de la personajul meu preferat in the whole world. Dar am şi eu motive să mă gândesc la cel mai apropiat suflet de-al meu care nu implică legături de sânge sau atracţie sexuală. Pentru că tocmai ce au luat sfârşit 58 de ore în care nu mi-a lipsit nimic şi asta li s-a datorat mult lor, prietenelor mele. Nu mai e loc de plus sau minus, de mai bun sau mai rău. Sunt singurele exponate bipede care se înscriu în normele lauriene de selecţie a persoanelor cu care se pierde valoros vremea. Şi ele sunt mereu acolo, chiar dacă nu le vedeţi. Chiar dacă nu le văd nici eu. Sunt îngeraşul şi drăcuşorul de pe umerii mei la care apelez la fiecare intersecţie nedirijată din viaţa mea.



Blonda. Îngeraşul. Şoricul. Ţucul blond. Petarda. Fotogenica. My big sister.
She's a beautiful and sensitive woman. Gullible, sweet and inspiring. Still strong and still bohemian. Excessively friendly. Big heart. But easy to cheat on. Repeating the same mistakes. Stubborn as a mule. Afraid to take chances. And still, I wouldn't want her any other way.



Cos. Drăcuşorul. Copilul. Ţâfnoasa. Ţucul brunet. Cosi blue.
Such a wise kid. A great and strong personality. A mature soul in a childishly body. Has no fear and no limits. The kind of friend that would do the crazyest things for you. And in the same time, she's hard to get along with. Complicated. Irresponsible. Judgy. Cold. But I so need her exactly as she is to show me her side of things.


PS. Ăsta nu e un omagiu către voi. Tot ce simt pentru voi e! Vă... ăăă... iubesc!